In torsul linistit al motorului o melodie intervine spargand pacea. Zeci, mii, milioane de stropi de ploaie calda se sparg pe pamantul ce soarbe frenetic viata din ele. Inceputul piesei saruta usor sunetul ploii, in timp ce un numar de inmatriculare cunoscut izbeste privirea scaldata in lacrimi, chemand firav amintirea impanzita cu fire de matase.
Doi ochi caprui, limpezi, ce ascund printre petele de profund un verde crud, feeric, spun din nou cuvintele ce injunghie, zambind, speranta: "Iarta-ma, iubito...Nu te voi dezamagi...Nu te las singura."
Dar eu stiu mai bine...Stiu ca a mintit, ca nu s-a tinut niciodata de cuvant. Ii vegheam din departari intunecate, din viitorul patat cu plumb, mucegait de ganduri nerostite. I-am privit pe sub stejari, pe sub castanii infloriti, i-am cules intr-un apus si i-am oglindit in ochii soarelui ce-si pravalea nefiinta peste o capita de paie din spatele unei livezi. Am mers cu ei de mana prin parfum de nuci scaldate in albastrul straveziu al cerului, i-am privit razand, i-am auzit spunandu-si "Te iubesc", am simtit impreuna cu ei... Nimic nu mai conta- erau doar ei si livada oglindita in lac.
Si nu am vrut sa intervin; stiam ca cineva va interveni oricum. Nu conta daca era mai devreme sau mai tarziu- s-ar fi intamplat exact acelasi lucru...Aceleasi inimi zdrobite, aceleasi lacrimi varsate, aceleasi nopti nedormite... L-a iubit mult, fara sa-si dea seama. Iar cand a reusit sa accepte astam sora mea mai mica-soarta- a aruncat intre ei o prapastie!
A trecut ceva timp de atunci. Acum, in lacul tacut se oglindesc nucii scuturati ce-si inclina bratele dezgolite in vantul ce vuieste a singuratate...
Nu de mult, ea m-a luat de mana crezand ca o pot ajuta, ca probail o voi face sa accepte realitatea...Tragandu-ma dupa ea, m-a dus la livada de nuci intr-un satuc linistit am Teleormanului. Cand a coborat dealul, i-am simtit tremurul mainii...In ciuda timpului trecut, in ciuda falsei vindecari, am simtit-o tremurand ca prima oara cand s-au intalnit acolo. Cand a atins primul copac, vantul i-a imprastiat lacrimile pe obraji facandu-le sa cada pe mainile intinse. Dandu-mi drumul din stransoare si lasandu-ma in urma, inainta spre milocul livezii. Privind cerul, ridica mainile ca un copil neajutorat, parca implorand universul sa o ia in brate, sa nu o paraseasca acum. Plangea inecat si implora in gand timpul sa se intoarca inapoi, sa stinga focul ce arde mocnit inca de cand i s-a promis ca timpul se va opri numai pt ei.
Vazand ca cerul isi pastreaza calmul si culoarea glaciala atat de placuta, cobori privirea si isi lasa bratele sa cada inerte pe langa corp. Cu deznadejde a intors ochii spre mine. Era confuza, speriata, dezamagita si ma implora sa o ajut sa treaca peste toate, sa calce in picioare orice ii sta in cale. N-am putut decat sa o privesc cu mila... Era prea tarziu daca priveam inapoi si prea devreme daca ma uitam in viitor. Nu avea nevoie de mine momentan, nu trebuia sa intervin atunci. Treaba mea incepea la ultima ei privire spre livada aceea.
Vazand ca nici eu nu reactionez, se indrepta spre lac uitandu-se la reflexia ei ce vibra in undele apei. Deasupra capului ei se inaltau coroanele galbene doldora de frunze gata sa cada. Oglinda stravezie o facu sa-si aminteasca- deja vedea tabloul verii si pe ei doi imbratisati, ca o imagine ce o inlocuia. Cand vantul se linisti, claritatea cu care erau redate detaliile- privirea, minile- o facu sa cada in genunchi plangand in hohote si intreband continuu "de ce?".
In linistea satului, un strigat disperat sparse ecoul cainilor ce vorbeau cu adierile de soapte ale vantului...
O priveam cum striga disperata "DE CE?", cum se chinuia sa inteleaga ce-i cu ea... Ecoul strigatului ei vui ca un tunet pana departe inspre campul rosu, batut cu frunze ruginite...Ramase acolo cateva ceasuri, cu privirea fixata in pamant. Nu mai simtea nici macar stransoarea sarata a lacrimilor uscate pe obraji. Auzea doar o melodie stinsa.
Dupa ce ultima nota isi pierdu fiinta in scancetul deznadajduit, ochii i se aprinsera din nou. Se intinse pe iarba moale privind cerul insangerat de apus. Zambi... Dar zambi liber. Incepu sa refaca firul povestii- degetele subtiri ale amintirilor teseau borangicul nepatat al acceptarii. In zambetul nou se depanau povesti ce pareau vechi de cand lumea, trecand prin filtrul constiintei impacate. In sfarsit era libera sa inteleaga, sa aseze totul la loc fara pareri de rau.
Apoi am vazut-o ridicandu-se, emanand pace. Saruta in vant lacul si cuprinse cu o deschidere de brate tot campul. Trecandu-si buzele pe o frunza ce-i aluneca in palme, o lasa sa-i poarte sufletul cat mai departe.
Ma privi recunoscatoare, cu ochi invingatori- soarta blestema furie in universul ei, inghitita de ura, lasata fara putere, stapanita de un zambet liber.
Pasind spre deal totul i se paru nou, renascut odata cu ea... Se apropie incet si aruncand o privire de "S-a terminat!" inspre livada trista, ma lua de mana pornind spre casa. Pe drum m-a rugat sa nu spun nimanui ce s-a intamplat, dar se pare ca si Ratiunea poate fi invinsa cateodata- sper sa ma ierte ca nu mi-am tinut promisiunea...
