Sunt unele momente in viata in care singurul lucru ce-mi rasuna in minte este "De ce?!"… Am zile in care tot inauntrul meu urla intr-o tacere surda, cu o disperare agonizanta, si nici macar el nu-si aude tipetele….
De ce?!! De ce te iubesc? De ce "n-a fost sa fie"? Ma uit inapoi si am impresia ca totul e de umplutura, ca oricat de agila as fi niciodata nu voi putea prinde fulgerele importantului ce trece pe langa mine intr-o fractiune de secunda, parca in adins atat de repede, doar ca sa nu-l pot prinde…
Ceva timp in urma suspinam un noiembrie fara tine… Acum ianuarie trece pe langa, aruncand razele soarelui in parul meu, orefindu-i reflexiile roscate de mai…
Mi se pare ca a trecut o vesnicie… pana in mai va fi alta vesnicie… alt "interminabil" ce aduce un an de la primele emotii ale unei seri calde… Un an de cand o pala de vant mi-a murdarit pielea cu atingeri, de cand aripile mele au fluturat inutil a speranta cu nuante de verde, ca un inceput crud… Un an de cand zambetul sincer mi s-a infiripat pe buze, dupa mult timp, de cand inima a batut la unison cu o alta mai tare decat de obicei, de cand m-am simtit in siguranta. Un an in care am plans cat pt urmatorii doi, un an in care potopul de deasupra mea nu s-a oprit decat aparent si doar pt cateva secunde…
Ma intreb cand a trecut… cand o sa mai treaca in acelasi disper de pana acum…. Cu priviri goale si rasete seci, zambete lucrate cu orele in oglinda pt a parea credibile, cu lacrimi ce se preling nestingherite lasand in urma amprete de tine… Cu sentimente reprimate in exces, cu amintiri vagi ce devin instantanee intr-un singur sarut intarziat de luni intregi… Ca apoi totul sa dispara ca fumul unei tigari Dunhill rosu lung, aprinsa prea devreme si lasata sa se arda pana nu raman decat biete foite de scrum, si ele pierdute in vantul rece de vineri seara…
Nu ma mai consoleaza nimic si nimeni nu ma mai ajuta… Nici macar acordurile melodiei mele de suflet nu mai reusesc sa-mi aline durerea… parca acum mai mult mi-o amplifica fara sa doreasca asta, ca un prieten vechi ce zambeste compatimitor crezand ca poate smulge un zambet si de la tine, nestiind insa ca nu te ajuta cu nimic, ci mai rau iti contureaza ideea ca esti singur chiar daca inconjurat de familie si amici.
Acum pot sa-mi amintesc perfect starea acaparanta, retraind-o pana in varful degetelor, cand priveam jocul de lumini si viata orasului…. Din nou pot spune intr-o soapta "eu…si atat.", din nou ma uit in jur coplesita de un zambet dureros, plin de regrete.
Si chiar daca am o mie de idei la adresa recupararii mele, timpul si hazardul nu sunt deloc de partea mea... Nu mai pot sa ma folosesc de altceva pentru a iesi din asta… Sunt singura si nu pentru faptul ca nu am in jurul meu oameni care vor sa ma scoata, ci pentru ca nu imi pot oferi ceea ce am eu nevoie.
Pentru ca langa tine eram speciala, pentru ca numai in preajma ta puteam fi eu, pentru ca tu m-ai acceptat cu bune si rele fara sa pretinzi vreo schimbare absurda… Pentru ca ai fost singura persoana care mi-a spus uitandu-se in ochii mei ca sunt frumoasa, chiar si atunci cand mananc, sunt suparata sau cand dorm… Pentru ca…langa tine totul era o nebunie absoluta si totusi atat de linistitoare…
Si nu-mi spune sa nu ma mai gandesc la tine pentru ca stii bine ca n-ai sa ma opresti. Esti prea adanc intrat in pielea mea ca sa ma pot detasa fara suferinta… Nu-mi cere sa te uit pentru ca toata imi aduc aminte de tine. Pana si plusul de langa mine pare ca ma respinge tocmai pentru noptile in care imaginea ta ma bantuia, iar eu il strangeam pana la sufocare transformandu-l intr-o mica victima umeda, colaterala, coplesita de sufletul meu atat de greu….. Acum mi-e mila de el, insa…cat ai de gand sa ma mai chinui si implicit si pe el (vorbesc despre sarmana jucarie ca despre cel mai bun prieten al meu…clar mi-am pierdut mintile…!!!) ??
Ce-ti pasa tie…?!
Poate ca n-ar trebui sa ma mai las prada sentimentelor nutrite pentru tine… Dar asta sunt eu. Pierduta in proprii mei ochi, in propriile lacrimi… Si simt cum ma scurg de fiecare data, cu fiecare dara umeda lasata in urma, ajungand in final pe o perna, pe un animalut de plus…sau impregnata in propria-mi piele, ratacindu-ma cu totul printre pori pana nu mai ramane decat constienta fostei mele existente… Dar totusi, inca mai traiesc in scene din viata de ieri si de azi, provocand trecutul sa ma inghita si viitorul sa ma uite…
Privesc in gol de cele mai multe ori, incercand sa ma conving ca nu meriti, sa ma axez pe ceea ce este important acum… Insa in toate cele prezente se lasa apasatoare " l'ampreinte du passé récent.", si ca o cireasa amara, dupa cateva saptamani de falsa liniste presarate cu mici scapari de melancolie profunda, un vis ma trezeste cu lacrimile siroind pe obraji… Iar in pofida lor si intr-o incapatanare prosteasca incerc sa adorm din nou, sa te simt aproape macar in vis - chiar daca si acolo situatia realitatii ia amploare prin simpla ta prezenta, chiar daca nici acolo nu-mi vorbesti desi esti la cativa metri de mine - esti acolo… si te vad exact cum erai ultima data…camasa rosie si privirea de demon. Dar nu ma pot culca la loc- lacrimile nu ma lasa sa inchid ochii, iar perna uda e deja prea rece…
Ce mai conteaza…? In momentul asta chiar deloc… Si nici pe viitor nu va mai fi cine stie ce, cu atat mai mult pentru tine. Oricum nu vei sti niciodata - nu pentru ca nu ai vrea, ci pentru ca nu-ti permit sa-ti hranesti orgoliul cu suferinta mea. Nu m-ai compatimi niciodata, din contra, te-ai hrani cu licarul de speranta din ochii mei si ai savura tristetea dupa ce spulberi orice viziune de viitor… Ca si pana acum, ti-ai sperge praful de pe inima cu mine, m-ai dezbraca de principii doar ca sa ma privesti goala, m-ai folosi pana la epuizare ca apoi sa ma arunci la gunoi…
Dar eu tot te iubesc… Si in prostia mea nu vreau sa accept tot ce ai facut… am ramas cu imaginea perfecta a celor sase luni in care am fost fericita… Am vrut sa sterg ultimele doua luni in care zambetul a inceput sa dispara treptat si mai ales decembrie si ianuarie atat de reci si….fara tine.
Insa prezentul e prezent… cu momentele lui in care inca intreb "de ce?", cu incercari disperate de a iubi din nou si ambitia dusa la absurd de a reusi.
Acum sorb energia oferita in cantitati infime de razele soarelui ce-si arata fata ascunsa in nori, prea rar, zambind in bratele blande ale unui suflet bun, reluandu-mi vitalitatea din sarutari scurte, timide, reimbracandu-ma cu valorile aruncate de tine, uitate de mine, readuse de el… Chiar daca acum singurul lucru care ma mentine pe linia de plutire este realitatea inevitabila si faptul ca am o viata care trebuie traita chit ca vreau, chit ca nu vreau, un vers ma afunda in lumea mea, urland adevarul:
"Here comes goodbye"…..
Un P.S. important:
Este scrisa prea demult ca sa mai fie actuala... am gasit-o intamplator printre schite neterminate...si m-am gandit ca e o coincidenta faina cu luna in care am cunoscut mai multe persoane... E ciudat cum in fiecare mai, in fiecare an, cunosc pe cineva important, mai mult sau mai putin, pt mine :) Acum trei ani scriam chestia asta...acum un an cunosteam o persoana pentru care as fi putut scrie asta :))... dar n-am mai facut-o... nu merita. Asa ca pur si simplu am postat ceea ce am scris acum mult timp pentru cineva transformat dintr-o amintire, in cenusa...:) Multa minte imi mai trebuia!! :))
