Am gasit astazi o poza in care singurele lucruri pe care le iubesc cu adevarat sunt unul langa altul... Si o priveam oarecum surprinsa ca pana acum n-am observat (desi nu e prima oara cand o vad) alaturarea oarecum ciudata... Poate si editarea e putin vinovata de strangerea pe care am simtit-o in stomac- culorile sunt absolut superbe. Poate si faptul ca am incercat sa neg atat de tare in ultimul timp atasamentul meu fata de un anumit element prezent in poza...
Mi-a amintit multe... Mi-a readus imaginea acelui "Acasa" pierdut de ceva timp, culoarea calma a cerului care se omogenizeaza cu cea a marii la orizont, spuma alba subtire de pe valuri- marturie a vietii de dedesubt, adierea ce imprastie cateva suvite....
NU!!! Nu o sa ma gandesc din nou la asta! Am vrut sa cred intotdeauna ca sunt mai puternica de atat, ca in fiecare zi imi ridic zidul de jur imprejur, zidul care tine un singur lucru departe de mine..
Vulnerabilitatea mea deja se contureaza ca o rama in jurul fotografiei- o vad clar, stand cu mana intinsa spre mine, unul din putinele lucruri care ma hipnotizeaza pana cand imi uit numele... Si apoi ma trezeste cu un afurisit de zambet si pleaca, lasandu-ma singura, chinuindu-ma ca o disperata sa mi-l amintesc...
E ciudat cum poza omogenizeaza discrepanta dintre prezent si trecut...cum sugruma viitorul si-l inchide intr-un cufar pe care praful nu se pune niciodata... Ma uitam la sagetile aruncate de ceea ce eu stiu de fapt a fi un calm caprui- imi ingheata de fiecare data constientul clipei de acum aruncandu-ma adanc in gaura trecutului, lasandu-ma sa-mi fac zeci de iluzii cu privire la viitor, spulberand in acelasi timp posibilitatea mea de a face vre-un pas inainte sau un revers...
Ma uitam la un moment dat la stancile de langa mare...faleza inalta, stanci colturoase, uscate si fierbinti acoperite de sare ce inteapa usor... Parca vad o reflexie de suflet... Parca un vechi inerior al celui de-al doilea lucru pe care il iubesc in poza...
Si intreb oarecum trist, ce cauta toate astea intre patru colturi, de ce le vad dupa atata timp, de ce si acum incearca sa mi se distruga orice forma de aparare?
Dupa ce am incercat sa-mi demonstrez taria de caracter (care pana la urma nu s-a transformat decat intr-o afurisita slabiciune) zile la rand, dupa ce mi-am pierdut tot ce aveam intr-o singura clipire sorbita cu jind, acum ce a mai ramas pt a fi luat??!
Nimic!
....si inca privesc poza cu o doza de sarcasm, apoi cu mila si o nuanta slaba de nostalgie. Ultimele zile mi-au demonstrat ca inca n-am renuntat la trairi in antiteza... Acum urasc, sau sunt extrem de goala , iar dupa cateva ore sentimentele care de mult timp par pierdute incep sa apara pe rand...dorul, apoi fericirea, iubirea.....gelozia, intelegerea si toate celelalte pe care reflexia din oglinda mea le-a aruncat la gunoi tanjind dupa suferinta ce, in fond, i-am dat-o cu varf si indesat....
Ma intreb totusi, in poza unde cele doua lucruri care imi detin sufletul se aduna, langa Mare (cel mai iubit loc de mine, acolo unde eu pot sa spun "Acasa"), pe stancile ce-ti oglindesc sufletul gol si uscat.... de ce TU INCA MAI EXISTI?!!
