Matusa Maiei deschise incet usa.... Dulapul era uitat cu usile deschise, noptiera goala, iar masuta de toaleta isi inalta singuratica oglinda..... Arunca o privire peste tot- camera era goala... Langa oglinda, tocul dormita linistit sprijinit de calimara, cu cerneala uscata pe penita. Sub toc gasi un biletel cu o adresa si o mica nota: " Am plecat....la adresa asta vreau sa trimiti in numele meu scrisoarea de alaturi. Ramas bun, matusa. M."
Buimacita, biata Lucretia privi alaturi... plicul era deschis lasand sa se vada o semnatura gratioasa. Il lua si deschise hartia impaturita. Un miros fin de scortisoara ii inunda narile... Asezandu-se pe pat, incepu sa citeasca:
" Nu am indraznit niciodata sa ma gandesc la cum ar fi daca te-as pierde... Am alungat din totdeauna gandurile negative fata de tine sau de ce s-ar putea ivi intre noi, probabil tocmai din teama de a nu se intampla. Insa stii bine, si de nenumarate ori chiar tu ai spus: “De ce ti-e frica, de aia nu scapi!”
Imi aduc aminte ca ieri ceea ce acum numesc istorie imbracata intr-o impresie vaga a unui vis. Si chiar tind sa numesc totul un vis, pt ca a fost, dupa toate normele, incadrat in categoria “scurt si prea frumos”.
Par atat de obiectiva, insa printre randurile ce-si dezvolta din ce in ce noima, inexistenta de altfel, se intrevad lacrimile ce-mi taie privirea suparator de tare..
Iti scriam zilele trecute ca ma simt singura, ca sunt slabita, lasata fara vlaga... Si parca avand o sclipire inexplicabila de viitor, te-am implorat sa nu ma parasesti... Te-am rugat sa ai grija de mine, sa ma ocrotesti... Insa acum, din vina mea de data asta, ai disparut exact ca acum 14 ani, cu aceeasi promisiune ca ma vei cauta...
Mi-a fost atat de frica de momentul asta, incat inca imi e imposibil sa ma ridic din perplexitatea ce ma stapaneste. Nu pot sa vad altceva decat o fetita singura, ghemuita sub loviturile celor 15 ani, ingaimand plina de spaima doar atat: “Tati...Tati, vreau sa cant la pian.... Tati, unde esti?”
In avalansa de ganduri zaresc o pruna molfaita printre fraze, un parfum persistent aparut de nicaieri, un cuvant cald... Sunt doar cioburi- imi e imposibil sa le adun sau sa-mi refac amintirea... Sincer, acum nu stiu cine scrie; de unde puterea de a tine pixul si a scrie ultimele pagini din caietul pe care-l stii si tu- comoara mea! Probabil frazele nu se leaga si exprimarea nu are coerenta, insa ma straduiesc sa-ti scriu ultima oara intr-o incercare timida de a-mi cere iertare.
Te rog sa ma ierti ca nu am fost suficient de prudenta, de atenta, ca nu am realizat pericolul de a vedea scrisoarea exact cine nu trebuia, ca m-am lasat coplesita de tristetea dorului ce ti-l port... Te rog iarta-ma pt inconstienta mea! Nu pot decat sa tac si sa suport consecintele, pt ca altfel as fi facut tot bosibilul sa remediez ceva sau macar sa ma revansez pt greseala... Acum, din cand in cand, ecoul surd ce mi-a ramas in minte prinde amploare aruncand cu pietre, bucurandu-se de proportiile dezastruase pe care le poate lua o fraza rostita la un celalalt colt al camerei:” Stii ce ai facut??!!!”. Nu pot sa spun decat ca am aflat...
Stii, ma uitam la ultima pagina a acestui caiet... e plina de “tentative” de semnaturi de pe-atunci cand ma intrebam cum ar arata semnatura mea daca m-as numi T....... Printre lacrimi zambeam....Deja obrajii imi sunt stransi in prinsoarea uscata a sarii...Incep sa vad mai bine....
Deschizand caietul, am dat peste trei ravase.... un alt zambet, mai chinuit de data asta... Ma intrebam zilele trecute cand voi mai citi inca unul impreuna cu tine. Acum aproape rad cand ma gandesc cate iti rezerva viata, ca nu poti avea incredere nici macar in urmatoarele 5 minute sau nici macar certitudinea ca totul va ramane la fel, ca nimic nu se va schimba... Uneori chiar am impresia ca planurile sunt complet inutile si reprzinta o pierdere considerabila de timp si imaginatie, mai ales cand se cunoaste existenta unei probabilitati enorme de interventie neasteptata a acelui “ceva” ce da peste cap totul. Asa ca ma caiesc pt naivitatea mea de a-mi face mici planuri pt ziua in care ne vom revedea, care nu fac altceva decat sa atarne la capatul unui fir de ata o sclipire de speranta... Am vazut ca nu e bine nici sa astepti un lucru care nu e cert sau bine pus la punct... dezamagirea se intinde nesimtita peste ruinele asteptarilor...
S-a terminat... Ori de-abia acum a inceput! Si, ah, mi-e atat de frica!! Printre suspine nu pot decat sa inghit in sec intrebandu-ma ce-o sa se intample...
Si crede-ma ca am o durere insuportabila in cpul pieptului. N-am crezut in viata mea ca voi simti vreodata ca efectiv mi se rupe inima. Realizez ca toate asa-zisele “prabusiri” ale cerului nu au fost decat mici nefericiri ce s-au rezolvat de la sine mai devrme sau mai tarziu. Acum pot sa jur ca odata cu mine a cazut tot! Ca sunt inghitita de valuri de remuscari si parca privesc cum mi se sfasie sufletul ca o carpa.... Oare n-ar fi fost mai bine daca nu stiam, daca eram inconstienta, prea mica, incapabila sa realizez? Acum vad ca am ramas fara adapost, fara dragostea pe care am simtit-o incalzindu-ma dupa multa, multa vreme...
Si iata-ma din nou in genunchi la picioarele realitatii...
Ma bucur totusi, si-I multumesc lui Dumnezeu ca te-am cunoscut, ca M-ai cunoscut...
Dar stii tu... toate trec si timpul uita! Poate va fi nevoie de ceva ani, poate de mai mult, sau poate nimic nu va putea plati greseala asta; nici macar timpul.
Sper ca daca ai dat de asta, sa-mi lasi o adresa la care sa-ti trimit singurul lucru mi-a mai ramas dupa pierderea sufletului- caietul meu... In care a inceput si s-a terminat o etapa a vietii mele, in care mi-am asternut imaginatia si sufletul de-o potriva... Vreau sa-l trimit acolo unde este si ultima farama din inima mea- la tine! Nu stiu ce poti sa faci cu el; inchide-l intr-un seif sau ascunde-l in geanta de servici...poti chiar sa-l uiti aruncat in fundul garajului... As vrea doar sa stiu ca e acolo unde sunt si EU!
Citeam in dimineata asta o carte pe care am si terminat-o...Am gasit in ea ceva care mi-a placut enorm:” Exista cu siguranta in viata crize, puncte culminante si asa-numite puncte de rascruce- dar nu suntem deloc in stare sa deosebim un punct culminant de o clipa indiferenta”.
Chiar ma gandesc ca are dreptate. Insa acum realizez ca eu ma aflu intr-unul din momentele decisive, cand un capitol din viata mea se incheie odata cu terminarea acestui caiet, oadata cu pierderea umanului, sufletului si inimii, luate ca pret pt periada aceasta... odata cu pierderea ta.... Poate ma insel in privinta “tregediei”, desi nu cred... Stim amandoi la fel de bine cate se pot intampla!.... Azi, frazei lungi ce incepe cu primul si se termina cu ultimul cuvant din acest caiet, i s-a pus punct. Fara a lasa loc si pentru “....si de la capat”.... Ne-am pierdut....Ne-au pierdut...
Si sa stii, chiar vreau sa-mi dai o adresa la care sa-ti trimit caietul!
E gata! S-a terminat...Si cand ma gandesc ca deabia mi-am inceput povestea cu tine, ca deabia am invatat sa iubesc... Cand ma gandesc cu cata convingere vroiam sa schimb tot ce e gresit la mine, sa te fac sa ma iubesti si mai mult, sa-ti arat ca pot, sa te fac mandru de ceea ce sunt, nu pot decat sa plec ochii si sa-mi plang greseala....
Imi aduc aminte ca odata am auzit o soapta ciudata, intr-un moment de liniste (probabil gandurile mele prindeau glas) “Niciodata nu vei avea parte de ceea ce tie iti place, de ceea ce ai nevoie... Pt ca il vei gusta si apoi ti se va lua!” Ma intreb daca nu cumva am avut dreptate.... Nimic din ceea ce mi-am dorit cu adevarat nu am avut.... Numai maruntisuri strict necesare vietii. Poate de aceea Gabica mi-a spus ca parca ma vede cum mi se usuca sufletul.... Am avut nevoie de dragoste, si acum, ca am dat de ea, mi se retrage dreptul de a ma bucura de ea.... Probabil ca asa e cel mai bine, poate ca toate lucrurile chiar se intampla cu un scop anume, bine definit de Dumnezeu...El stie cel mai bine...
Stii.... Nu am indraznit niciodata sa ma gandesc ca te-as putea pierde.... Nici acum nu pot sa-mi imaginez cum AR FI....pt ca.... acum ESTE!
Azi, luni 16 iulie 1910,
am incetat sa mai scriu...
M.... "
Lucretia inmarmuri.... Socata de plecarea neanuntata a fetei, nu putu decat sa sopteasca o rugaciune scurta pt ocrotirea Maiei... Cu ochii mari, tulburati de zeci de sentimente dintre care se desluseau teama si incordarea, cobori scarile in graba si strigandu-i fetei din casa sa nu o astepte, porni spre posta.....
